dorul e dulce, ca un sarut furat intr-o seara ploioasa
dorul e cald, ca un suflet crud, in care s-a ascuns iubirea
dorul e taios, ca o noapte de iarna
dorul e nemilos si scufunda inima in suferinta
dorul te face usor, ca o pana, si te trimite intr-o calatorie dureroasa cu timpul
dorul e viu si te trezeste din amorteala
dorul te face sa tresari, cind frunzele tremura prin aer
dorul iti fura din suflet, pina cind ti-l lasa gol si rece

Despre riscuri

De pe marginea prapastiei, nu poti decit sa sari. Risti, altfel, sa fii macinat de teama ca poti sa cazi si de neputinta ca nu poti fi in alta parte. Cind nu mai tremuri de fericire, cind nu mai esti innebunit de iubire, cind nu mai ai curaj pentru visare, prabusirea e cea mai buna varianta. Niciodata distanta nu este suficient de mare sa te doboare. Iar cind te lovesti in cadere, lasa durerea sa te roada o vreme…Asa incepi sa cauti in tine si sigur ai sa gasesti un strop de putere care sa te ridice. Atunci vei fi nevoit sa alegi o noua cale. Te poate duce pe marginea altei prapastii, dar ai sa fii pregatit. Ai sa scapi de teama si de neputinta, pentru ca deja stii ca sint solutii. Dar nimeni nu o tine din prapastie in prapastie:).

Cu lacrimi iti faci sufletul mai puternic. Pentru ca dupa fiecare lovitura, iti dai seama ca lumea ta e inca in picioare, ca ai rezistat si de data asta…

Povestea zilelor mele triste

Cand m-am desprins de mica mea lume, o durere fina mi-a rupt sufletul. Nu l-a sfarimat, dar l-a fisurat, atit cit sa il goleasca. Pe acolo s-au scurs toate pasiunile mele, care ar fi putut deveni mari iubiri. Si toate emotiile, care m-ar fi putut scapa de plictiseala. Pe acolo mi-am pierdut si visele, pentru ca de acolo venea o suferinta care ma tinea treaza. Nu m-am intregit, pentru ca, orice ar spune altii, acele rani nu trec niciodata. Dar am invatat sa imi asum nefericirea. Ce-i drept, cu cite un suspin la fiecare amintire, dar pretul nu e atit de mare. Poate cea ma grea lectie pe care am invatat-o a fost ca ceilalti au voie sa-mi greseasca. Pentru ca, uneori, fericirea unora costa lacrimile altora. Incercati iertarea, sa-I dati curaj sufletului vostru sa faca efoturi sa se umple, chiar si atunci cind are crapaturi.

"I put my heart and my soul into my work, and have lost my mind in the process." – Vincent Van Gogh

Sa visam...

Stiti cum mor visele? Dispar in plina noapte si lasa o gura strimba si o privire goala. Nu pleaca de tot. Fantoma lor ramine si se infasoara in jurul sufletului care a fost prea slab sa le pastreze. Apasa greu, precum un cleste ce stringe un fluture de aripi, si parca nici iubirea nu mai pare o salvare. Cind visele mor, oamenii devin atit de tristi, incit nu isi dau seama. Nu varsa lacrimi, dar nu mai zimbesc din inima niciodata. Nu se zvircolesc de durere, dar nu mai tremura de emotie cind clipa este miraculoasa.
Cind incep sa va moara visele, e cazul sa deschideti ochii. E semn ca ati uitat sa traiti, ca goniti pe un drum pe care nici macar nu vreti sa il cunoasteti. E semn ca nu e drumul vostru. Nu stiu daca are legatura cu virsta sau cu lipsa de experienta, nu stiu daca e semn de naivitate, dar nimic nu mi se pare mai periculos decit sa iti dai timpul pentru putina recunoastere sociala. Din cind in cind, trageti un ochi la visele voastre.

De ceva vreme...

...mi-e dor de cafeaua bauta dupa o noapte alba, cu multe filme de dragoste si vise imprastiate in pauze, de frigiderul aproape gol, dar de dulapul plin de haine, de oala de ciorba nefiarta, de vinul fiert cu scortisoara, baut in serile de iarna, de plimbarile de la 3 dimineata, care se terminau mereu dupa rasarit, de tine si de tine, de voi si de cum eram noi. Mi-e dor de un oras viu, plin de indragostiti si de verdeata, cu strazi care spun povesti si nopti care nu dorm niciodata. Mi-e dor asa cum ti-e dor de prima dragoste – mereu, dar degeaba. Chiar daca te intorci, nu are cum sa fie la fel. Parca ar fi o pedeapsa a timpului – daca trezesti trecutul, iti chinui prezentul.
Incepem prin a fi naivi, visatori, vesnic indragostiti si neinteresati. Raminem, probabil, la fel, dar ne trezim ca purtam o masca pe care o uritim in fiecare zi. Nu, nu vreau sa fiu cel care priveste realitatea in ochi si nu se abate nici o secunda. Nu vreau sa am buzunarul plin si sufletul gol - mi-ar fi frig toata viata. Nu ma intereseaza oamenii cu ambitii, cu personalitate aspra si neinteresati de fericire. Imi plac oamenii calzi, care rid mult si, mai ales, care iubesc atit de tare, incit sufletul lor ingenuncheaza de fericire.

Si viata e un hotel! Unul luxos, in care isi permite toata lumea sa intre, dar care isi poate pierde stelele cu timpul. In hotelul asta, din pacate, nu exista paza. Unii intra si ies apoi cu bratele pline, lasind goala camera in care au fost fericiti o perioada. Altii nu se ating de nimic, venereaza incaperea, iar la plecare lasa in urma un parfum dulce.

Si ce

Sufletul meu m-a parasit. Suparat ca i-am stins fericirea, a ales sa plece dupa ce si-a scurs durerea in trupul meu fraged. A urlat, s-a zbatut si s-a desprins de mine cu nerusinarea unui strain. A plecat odata cu dragostea, satul sa mai fie hranit de orgoliu. A plecat speriat ca l-ar astepta o soarta in care ar sfirsi sufocat de realitate.

Da...multi raminem fara bucata invizibila care naste visele si sperantele noastre, blindetea, toleranta, fericirea, dragostea. Multi raminem cu o constiinta rece intr-o bucata mare de carne. Si nici macar nu ne dam seama! Se intimpla deseori pe nesimtite si ne trezim parte din multime! Devenim un personaj colectiv, fara idealuri, care nu mai plinge la filme siropoase, injura si critica, scuipa pe strada, tine cu dintii de ideile gasite prin carti sau pe la altii, nu mai cauta sa inteleaga si traieste doar sa atinga scopul comun. Destinul nostru se transforma intr-un actor care refuza sa mai faca spectacol si isi spune rolul pe nerasuflate.
Sintem atit de cruzi, incit nu suportam nici frumusetea. O ucidem mereu cu gindul ca ascunde lucruri murdare, fara sa intelegem ca pe ea nimeni nu o poate contrazice.
Tu nu te pierzi cind vezi atit de mult din tine la altii? Nu tremuri de frica atunci cind simti ca nu te mai poti surprinde?

Il voi recuceri. Il voi regasi la fel de sincer si de dulce, la fel de fericit sa ma aiba cum era cindva, cind ne lega iubirea. Sufletul meu se va intoarce pentru ca eu i-am simtit lipsa...

Putin din toate

“Din nou ea, scaparea lui de greutatea lumii. Ea, pe jumatate goala, cu buzele frumos rujate si mirosind, discret, a vanilie. Ea, misterioasa si atragatoare, pare o pata spumoasa pe trupul lui negricios. Ea, placerea pe care o gusta in fiecare dupa-amiaza, de ani de zile. Ea, prilej de minciuna pentru sotia si copiii sai si subiect de povesti pacatoase pentru prieteni.
In asternuturile ei colorate isi traieste cele mai ascunse dorinte. Sub ochii ei isi scormoneste sufletul si de cuvintele ei isi sparge prejudecatile. Pe ea o imparte cu cei care isi lasa parfumul in camera verzuie, chinuindu-l si facindu-l sa simta otravitoarea gelozie. Desi ea e doar tirfa ce o cumpara la pachet cu o sticla de vin si un pumn de tigari, ar prefera sa nu o imparta. Uraste litera scrijelita pe noptiera de linga pat, a carei poveste nu a aflat-o niciodata. Si-a imaginat ca vine de la numele iubitului ei ori al vreunui nebun care a vrut sa ii faca gelosi pe ceilalti care ii aglomereaza patul.
In camera incepe razboiul dintre noapte si zi si o raza palida sfisie intunericul. Astazi a platit mai mult, iar dimineata ii prinde impreuna.”

***

Imi plac secretele. Nu imi place, in schimb, masca sub care oamenii isi ascund dragostea, teama, defectele, visele, povestile pe care si-ar dori sa le traiasca. Nu imi place cind nu mai indraznim sa fim nebuni, imperfecti, naturali, sinceri. Nu imi place cind incetam sa mai fim liberi si ne inghitim cuvintele pentru a nu ramine fara iubit, fara slujba sau fara prieteni. Am invatat ca oamenii pot da cu tine de pamint, te pot uri, te pot batjocori, te pot fura, te pot critica, dar nu te pot transforma in ce tu nu iti doresti sa fii.
Imi plac povestile de dragoste care inchid gura lumii. Imi plac femeile care iubesc barbatii pe care nu au voie sa ii iubeasca, fiind golani, prosti, periculosi, nepotriviti. Nu inteleg de ce oamenii slutesc dragostea, stabilind reguli si constante. E drept sa ne zbatem pentru cariera, bani si altele de genul, dar e tragic cind ajungem sa ne zbatem pentru dragoste. Statutul de indragostit este singurul care vine de la sine. Nu este necesar si nici obligatoriu, ci doar surprinzator si placut. Dragostea nu traieste in zile, ci in clipe. “Ieri” conteaza doar daca esti nostalgic, “miine” daca esti disperat, iar “azi” doar daca nu ai curaj sa fii putin iresponsabil.
Imi plac secretele si povestile de dragoste ascunse, care se dezvaluie doar din priviri. Imi plac oamenii care au curaj sa se arate si renunta sa ii mai arate cu degetul pe altii. Imi place ploaia, pentru ca iubeste lumea atit de tare, incit indrazneste sa se arate plingind.

Seducatorul inceput

“Isi mai aminteste si acum prima data cu aceeasi emotie. Printre lacrimi se revede pe scena, cu inima gonind aiurea si cu obrajii palizi, de teama sa nu greseasca. Rememora fiecare replica, trecindu-si privirea prin fata fiecarui spectator. Ii mai tine minte pe burtosul cu privire blinda si pe femeia cu buze rosii din primul rind, din dreptul careia venea un miros de parfum ieftin, care ii facea greata. Isi aminteste de baietelul blond care ii facea cu mina in timp ce molfaia o ciocolata si de batrina care vindea flori in public. Se gindea atunci ca macar una dintre garoafele ofilite va ajunge la ea dupa ce isi va termina rolul. La finalul piesei simtea ca a petrecut un veac pe scena. Si acum mai aude primele aplauze, pe care le-a savurat pina la ultima bataie de palme. Cind s-a lasat cortina, o liniste amaruie i-a imbratisat sufletul si a inceput sa plinga. Era nemultumita. Simtea ca incepuse cu stingul si se gindea ca va ramine un actor de duzina. Nu a fost asa. Au urmat alte citeva roluri mici, dupa care a devenit unul dintre cei mai mari actori din tara. Astazi are mereu cabina plina de flori proaspete, dar nu mai are rabdare sa le priveasca.”

***

Nu stiu de ce prima data sintem mereu emotionati, pentru ca apoi sa pierdem orice urma de placere fata de ce am inceput. Nu stiu cum devenim enervati de ce am tinjit multa vreme sa obtinem. Nu stiu unde dispar furnicaturile si prin ce metoda inima nu o mai ia la fuga cind trece timpul. Si nu stiu cum am putea ramine vii, cum ne-am putea pastra frumusetea inceputului. Unde gresim? De ce sintem pedepsiti cu plictiseala? Nu stiu cum ne pierdem naivitatea si timiditatea de la inceput si devenim, treptat, mai rai, mai neintelegatori, mai critici. Nu stiu de ce experienta ne schimba, de multe ori, in ce am promis la inceput ca nu vom ajunge niciodata. Nu stiu de ce uitam promisiunile pe care ni le-am facut noua daca reusim. Ciudat este ca incepem diferit si sfirsim la fel: satui, seci, reci, goi, singuri, straini pina si de noi.

Despartire

“Incet, iubito, sa nu ne auda ingerii si sa plinga de dorul iubirii noastre. Incet, alunga-ma de linga tine si, pentru ultima oara, saruta-mi sufletul cu iubirea ta albastra. Ai zilnic grija sa nu ma uiti, iubito, pentru ca lumea are nevoie de amintirea povestii noastre. Fugi cit poti de iute de uitare si pastreaza-ma al tau pentru totdeauna. Nu exista loc mai curat pe lume decit inima ta. Incet, iubito, sa nu ne piarda timpul. Nu pot sa-ti mai ascult tacerea. Inchide-mi ochii, sa nu imi curga lacrimi cind te vad plecind. Mai ramii...”